Facebook random

Unghiile se înfig adânc în coajă. Sucul se prelinge până la cot.

Ce e în mintea ta astăzi?

Un pește mort, într-o pungă. O vrabie adormită. Păr de plastic roz.
49 de ani, coleg, luptă pierdută.
Boni-bon.
Tokio.
Ceea ce e. “Intre lume și mine”, de la Black Button

“Cu cât îmbătrânesc, cu atât îmi este mai frică”. Trup și suflet.
O femeie traversează strada, miercuri, 21 iunie.
Plouă.

“It’s all about hot dads this summer”. Familii normale pe catwalk.
Lasă-mă să intru in imaginația ta!
Lanuri de lavandă.
“Viața e ca un ecou”.

Și pagina de facebook continuaă.
În mintea mea e-un mare gol.

Scroll-up, at home.


(de-ar fi să) mai

Ia-mă de mână, să trecem luna mai, să nu mă împiedic iar în mijlocul drumului, să dea vreun tramvai peste mine, vreun biciclist sinucigaş sau un copil buimac,  cu ochii pe partea cealaltă a drumului, la toneta cu îngheţată, pardon, că nu mai e la modă, mai bine la patiseria cu merdenele, unde s-a îndrăgostit vara trecută de vânzătoarea Lili, blondă, cu strungăreaţă, uşor rârâită şi cu breton filat.

Hai, ţine-mă strâns de mână, până trecem şi luna asta, cel mai frică îmi e să nu mă lovească salvarea, chiar pe zebră, cum am văzut la ştiri că s-a mai întâmplat.
Dar nu cu tine, cu tine totul e simplu, chiar şi hainele cu care îmi îmbrac în fiecare dimineaţa  moartea, de-acum iminentă -  serios, ce mai înseamnă 20-30 de ani raportat la timpul universal !? - făra zorzoane şi fără farduri, că aşa-i mai stilat.

Singura muncă va fi să trec strada asta. Hai, vino, strânge-mă de mână, în iunie totul va fi bine, vom mânca împreună cireşe, de mai, desigur, că sunt primele, apoi vom povesti copiilor altora cum ne-am întâlnit noi la o trecere şi de-atunci cum nu te-am mai lăsat.

încăperi revizitate

Dacă eu sunt memoria ta, tu cum o să mai ştii că am fost vie, că am existat într-adevăr, că te-am iubit încă ?

Încă mai mult decât moartea, mă sperie uitarea care o să vină. E ca şi cum viaţa pe care am trăit-o împreună nici nu a existat, de vreme ce a fost fără martori, fără urmă.

Te-am simţit ştergându-te de pământul moale din care veneam. Undeva, în urmă,  mâna mea ar fi vrut să te ţină de mână,dar, fără amintiri, o să ţi se pară pe veci o mână  străină.

lunea cea de toate zilele

Astăzi e ziua de dărâmat pereți. Cu mâinile goale. De rezistenţă. Mai spre seară o sa arunc molozul afară. Să nu mă vadă nimeni, în stradă. E cumva ilegal, ar trebui să am un contract, care să stabilească ce şi cât şi mai ales unde. Dar cine s-ar încumeta să încheie cu subsemnata un contract, în aceste condiții de instabilitate structurală !?   Mai apoi, ce a mai rămas o să izolez cu nişte vată, ştiu de la cursurile de prim ajutor că nu-i cel mai indicat material, dar la  suprafață o să pară curat, până săptămâna viitoare, când o să mă apuc iar de dărâmat. (Interioare)

.

Pe pereți mi se scurge tristețea. Pun niște ligheane, să nu ajungă la vecini, să nu se umple blocul acesta cu oameni normali, cu copii, care bat mingea și aleargă pe scări și striga mami-mami. Să nu ajungă în stradă, să se facă polei, să fie oase rupte și accidente mortale. O țin doar pentru mine, strânsă, la piept, să îmi tină de cald și de foame. Doar ție ți-o arăt uneori, când mă pui să deschid gura mare: „aaaaaaaaa

pe sub piele, Varvara


la Răzoare, unde ne plimbam prin ’95-’96, astăzi se sapă. pielea mea e puțin mai albastră acum. alte degete își fac pe ea trasee, pe care eu o să le țin minte, ca şi cum ar fi prima oară.
în rest, înăuntru, aceleași tranşee, în care mă rog să nu cadă.


și cârtița sapă. 

.

m-am trezit să-mi duc sensibilitatea la şcoală să scoată copilăria din ea să nu mai fie aşa impresionabilă la 41 sora mea mi-a spus asta  aşa că m-am decis să o educ şi m-am sculat cu noaptea-n cap s-o fac  să nu mai viseze vulpi cu cioc de pasărea paradisului iepuri cu gât de girafă păuni cu aripi de fluture şi alte fiinţe la fel de improbabile împletite din fiarele de la geam contorsionate

să se disciplineze să –nveţe cum trăiesc  celelalte să plăteasca facturile de electricitate la timp  să nu se taie curentul în mijlocul iernii în care n-a nins decât o singură dată şi aia apoasă şi neprimitoare ca patul tău rece în care nu m-am mai urcat de vreo sută de ani de pe  când nici nu ştiam că am aşa o sensibilitate de care toţi mă vor soma să scap într-o zi ca asta de fapt noapte în care o altă insomnie sau tot cea de luna trecută s-a trezit să bântuie pe  la ora  trei cifră fatidică din care la mine nu se moare dar se nefericeşte una la două  trei  vezi generaţii

pe ea o chema Irina pe mine ca pe mama ei pe ea ca pe mama mea astăzi sau de fapt ieri m-a lovit asemănarea ea a mers până la capătul lui  41 şi la întoarcere n-a mai găsit pe nimeni să îi aprindă lumânarea şi la ea se luase curentul poate din aceeaşi cauză deşi mi-o amintesc puternică educată mergând  pe la tot felul de cucoane cu care vorbea franţuzeşte şi care trăiau în camere înalte

ea îi supravieţuise acelui Popescu şi fusese directoare la şcoala normală de fete care se trezeau poate ca mine noapte de noapte să se întrebe ce să facă sa îşi educe sensibilitatea mai bine să ştie să coasă muşte să ţese să facă placinte şi poate într-o zi sau tot într-o noapte să se  şi lepede

te-ai lepădat ?
poate

la noapte

.

La un consult, mai demult, mi-au spus  ca aş avea o fereastră prea largă.  M-am uitat neîncrezătoare la ei şi la radiografia pe care mi-o  arătau drept dovadă. « Şi eu ce să fac cu ea ? », i-am întrebat, gândindu-mă cu groază  că şi asta a picat tot  în responsabilitatea mea.  « Păi tu n-ai ce face acum», au răspuns. « O să trăieşti. Du-te acasă! ».
Şi  uite aşa am început  să fiu mai  atentă cu ea. Întâi o ţineam ferecată,  credeam că este timidă şi că îi face rău să se expună la soare,  până am văzut că dimpotriva  şi am  început să o las mai  tot timpul deschisă, in afară. 
Într-o zi,  nu mai ţin mine de ce, poate ca s-o încerc sau poate doar din uitare,  am lăsat-o aşa şi am plecat la plimbare.   La întoarcere, aproape făra suflare, mi-a spus cum s-a oprit când s-a uitat cineva la ea şi i-a povestit  cum  se vede înăuntru.. căci, până atunci, biata de ea nu se privise înca şi nu ştia  ce ascundea…
De la această ultimă  întamplare, am decis să stau mai mult pe acasă cu ferestra mea  şi să îl aştept pe cel care spune poveşti de auzit cu inima.

Sper să se întoarcă până la iarna, pentru că, ştiţi, îmi este foarte teamă de un îngheţ sau de vreo răceală, ceva.